Motto: Un zambet de copil poate descreti si cea mai incruntata frunte,
cuvantul unui adult o poate increti la loc.
Ca tot vorbeam mai devreme despre pareri, m-am gandit ca ar fi cazul sa pun aici ceva despre care sa rad copios mai tarziu , dar pe care simt ca trebuie sa-l scriu neaparat.
Toate aceste aschii ce ne zgarie muschii gandirii (puneti voi ghilimele, altfel ar trebui sa stau din ghilimele in ghilimele) trebuie sa razbata cumva si sub o anumita forma catre lumea de afara, asa ca ne-am gasit - tot noi - sa le exprimam in cuvinte.
Numai ca - odata inventate - cuvintele au capatat forme, nuante, intelesuri si tonuri. Adica au primit ceva din firea celor ce cuvanta (in speta, noi, oamenii). As putea-o numi tragedia comunicarii verbale, dar cred ca as fi undeva prea departe de realitate. Ceea ce e cu adevarat tragic e ceva de genul blog-ului asta sau a demonului, cum ii mai zic eu, in speta facebook.
Dupa atata confuzie la nivel verbal face-to-face, comunicarea virtuala nu a facut decat sa amplifice tragedia, fenomenul, nuanta, intelesul, tonul et caetera (cum doriti sa-i spuneti).
Problema - asa cum o vad eu acum - este ca fiecare om are un anumit nivel de sensibilitate si o anumita receptivitate si/ sau putere de discernamant intre ce trebuie luat in seama si ce nu, daca vorbim de cuvinte aruncate de unii la intamplare care pot schimba vietile altora, mai debusolati de fel. Intre a descreti o frunte si a o increti la loc este trasata o linie foarte subtire si oamenii au prostul obicei de a se aduce reciproc cand de-o parte, cand de cealalta a acestei linii.
Am ajuns cu totii in stadiul in care am reusit sa dam o conotatie chiar si tacerii, care - saraca - e neutra din nastere, ca multe alte lucruri in aceasta lume(mare?!). Am reusit sa spunem ca "tacerea e de aur" si gunoaie de genul acesta, sustinand, direct sau indirect, voluntar sau involuntar, constient sau inconstient, ca si tacerea e un raspuns... si asta in conditiile in care in tacere nu se "vehiculeaza" niciun cuvant.
Bineinteles ca aici vor sari ca arsi sustinatorii comunicarii la nivel non-verbal si vor spune ca -de fapt - ceva a fost exprimat, dar nu prin cuvinte. Aristotel a fost baiat destept si nu vreau sa par asa... arogant, dar prea ridicam in slavi ceea ce se crede a fi si ce nu e de fapt, adica nespusul. Dupa mine, daca nu spui, nu actionezi la nivel verbal. Tacerea lasa de inteles ceea ce vrea celalalt sa inteleaga despre cel care tace, dar nu ceea ce intelege si crede cel care tace.
Intotdeauna ceilalti ne-au cunoscut mai bine viata decat noi insine. Au stiut cand, cum si de cate ori am facut sex, baut, vomitat, drogat, furat et caetera. Ca doar ei au trait-o. Nu?
Tacerea este inactivitatea la nivel verbal, dar vor veni teoreticienii principiului pasiv-agresiv de data asta si ... da, vor sari si ei in sus de fund. Pentru ca daca taci, automat spui ceva fara sa deschizi gurita. Sau cel putin asa crede majoritatea. Ihi. Da,da. Vorba cuiva de printr-un alt blog.
Si tot majoritatea asta (se) foloseste inconstient (de) aceasta putere a cuvantului. Iti poate schimba viata fara nici cea mai mica durere in fund, aruncandu-ti o vorba grea si asteptand sa te doara si pe tine... tot in... intelegeti voi.
Comunicarea, la toate nivelele - asa cum o stiu eu, cel putin - este cat se poate de nuantata, cat se poate de interpretabila, cat se poate de labila, adevarata tragedie...
Sa judeci oamenii dupa faptele lor, spunea baiatul destept.
Oare as putea sa judec pe cineva care tace? Dar voi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu