Ne place mult sa ne dam cu parerea. De fapt, toti suntem - intr-o mai mare sau mai mica masura - admiratorii opiniilor. Uneori le ridicam in slavi, alteori abia daca le soptim. Niciodata nu radem de ele atat timp cat ne stau ca aschii in minte si nu ne dau pace. Cu toate acestea, opiniile sunt foarte amuzante... Da, chiar si aceasta opinie amuzanta despre natura opiniilor (amuzante).
Astazi suntem foarte siguri de anumite mici iluminari si totul pare asa clar si toata ceata risipita undeva... departe. Si smalltalk-ul asta pare asa plin de intelepciune si atoatestiutor, filosofia de doi bani care ne face sa zambim tamp de parca am faurit piatra filosofala intr-un athanor numai de noi cunoscut.
... Si vorbim si iarasi vorbim si gura pare ca sta sa rivalizeze cu Gangele, iar gandurile cu Amazonul.
Sincer, in tot debitul asta nu vad decat o mare baltoaca, asa... plina de tantari care inteapa, dar cam atat. Nici macar nu sunt in stare sa te imbolnaveasca de malarie. Lucrul care ma frapeaza este ca - fiind o baltoaca - nu vine cu nimic nou, apa aia nu se improspateaza si sta clocita acolo, ademenind tantari de-o tagma cu cei deja existenti la fata locului.
Intotdeauna am avut sentimentul asta - mai bine spus, de cand am inceput sa constientizez acest sentiment - ca ma voi amuza copios, candva, tarziu, pe seama tuturor parerilor si micilor mele revelatii de acum... cu o condescendenta ironizanta, usor ciupitoare, ca un bici care loveste usor. Ca toate adevarurile de azi vor fi subiectele de amuzament de maine si ca va veni vremea sa aud prea cunoscutele "Bine ca esti tu destept!" sau "Ce le stii tu pe toate ca un om mare!" ... si voi zambi in timp ce prea putinele vorbe pe care le voi fi spus se vor fi pierdut, iar tinerii ma vor privi ca pe un inamic... Ca pe un vechi inamic, vorba cantecului.
Citind Buddha - aici urmeaza o rafala de ras si de aratat cu degetu' din partea unor amici care trec prea mult cele serioase in derizoriu - mi-am dat seama ca lucrurile pe care ajungi sa le cunosti cu adevarat nu se pot descrie in cuvinte, ca adevarata lor natura iti este astfel cunoscuta incat prin inefabilitatea acestei naturi ceea ce este nu merita spus, iar ceea ce nu este va fi spus.
Drept urmare, cele ce cititi se poate prea bine sa nu fie deloc... sau sa nu fie asa. Chiar nu se poate descrie parfumul unui trandafir... Cum am putea oare sa definim si sa rostim cuvantul iubirii sau al fericirii in asemenea conditii ?
Cand vei ajunge sa ii asculti pe toti si sa nu iti mai vina sa raspunzi sau sa nu iti mai exprimi opinia ori sa o mai aprobi pe a altora - deja existenta, vanata de atatea lovituri cu caramida-n piept - vei realiza poate ca stii ceva mai mult decat ei, dar ca sa polemizezi ca si ei este doar o alergare la sala de fitness: atatia kilometri parcursi si inca ramas in aceeasi locatie. N-ai ajuns nicaieri.
Dar cand vei ajunge sa cunosti fie si un singur, cat de mic, lucru despre ceea ce iti compune existenta, despre acel lucru cu pricina vei ramane mereu tacut si rezervat la modul politicos, cum ar spune standardele societatii de azi.
Acela va fi momentul cand vei invata sa taci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu